Cel mai frapant lucru la Alex era că nimeni nu-și dădea seama că era bolnavă. În ciuda faptului că avea o saturație a oxigenului de aproximativ 60%, și-a continuat viața într-un mod foarte pozitiv. Nu a folosit niciodată un scaun cu rotile și rareori s-a atins de aparatul de oxigen... acceptarea condiției sale și entuziasmul ei de a se strădui în ciuda acesteia au fost admirabile.
Învăța, muncea, îi plăcea să iasă în oraș și să se distreze. Era mereu în baruri, restaurante și petreceri. Îi plăcea să călătorească, a văzut atât de mult din lume și a experimentat diferite culturi. Avea prieteni grozavi, o familie iubitoare și se purta cu zâmbetul pe buze, încurajându-i mereu pe ceilalți să se distreze la fel de mult ca ea. Alex a iubit lectura, arta și cultura. Vizita cu plăcere muzeele și galeriile, precum și cinematograful și teatrul. Mergea regulat la sala de sport și îi plăcea să se plimbe și să exploreze, voia să vadă tot ce avea de oferit lumea și să experimenteze tot ce putea. A muncit din greu pentru a-și antrena corpul să facă față unei cantități atât de limitate de oxigen.
Foarte puțini oameni cunoșteau gravitatea afecțiunii sale... nu voia să fie tratată diferit din această cauză și nu voia ca oamenii să-și facă griji pentru ea. Deși știa că viața ei va fi probabil una relativ scurtă, a luat acest lucru ca pe un avantaj și nu ca pe un obstacol - tot ceea ce voia să facă, făcea - nu aștepta ziua de mâine, se bucura de viața ei de azi.
